Post title. New title. New direction

Au trecut aproape patru ani de cand am crezut ca se poate schimba ceva…

Ei bine, nu! E atat de mare conflictul intre vechi si nou incat prefer sa ma gandesc la evadare.  Undeva departe…unde lucrurile normale raman normale si unde lucrurile corect facute sunt apreciate ca atare. 

Vechi vs nou…Uite, in cazul meu, am descoperit ca cel mai vocal detractor al meu e absolvent de Stefan Gheorghiu. Daca faceti putina cercetare veti descoperi ca la aceasta scoala de partid nu aveau acces decat muncitorii la recomandarea organizatiei de partid din intreprindere (comunisti zelosi). Daca erai absolvent de facultate nu aveai acces la aceasta scoala decat la sectia de pregatire a cadrelor de conducere (acolo mergeau numai sefii din institutiile statului). Dupa 1989 Petre Roman s-a ingrijit ca Stefan Gheorghiu sa fie recunoscuta ca facultate si uite asa toti muncitorii scoliti acolo erau egali cu cei care facusera o facultate pe bune…Au ocupat institutii si tin de ele, in timp ce generatii ce le-au urmat pleaca din tara.  Ce sa zic… O sa fie bine…cititi aici

Nici macar n-am mai scris pe blog. Ca sa , ce? Nu mai intereseaza pe nimeni nimic. Opinia fara argumente, dublata de injuraturi, delatiuni, anonime si jigniri valoreaza drept lucru judecat…
Ma uitam prin codul penal  si spre deosebire de cel vechi de aici lipseste calomnia. Ma intrebam de ce a fost scoasa? Nu m-ar mira ca in parteneriat cu unii patroni de presa politicienii sa accepte lipsa sanctiunii pentru astfel de fapte, tocmai pentru a-si putea umple cu zoale adversarii… Sper ca ati observat ca in majoritatea dosarelor de coruptie apare cate un ziarist, un patron de presa, ceva legat de meseria asta.

Mai lipseste sa disparata hartuirea, amenintarea, pedofilia si violul ca tot se bucura de sustinere publica vinovatii de astfel de fapte. 

Cred ca scrisul este un bun panaceu. Mai ales atunci cand o faci pur si simplu. Fara miza, fara tinta. 

Saptamana trecuta am avut o discutie cu Robert Katai despre radio. Mi-a pus foarte multe intrebari si m-a intrebat de ce nu scriu toate raspunsurile acelea? Chiar asa? De ce? Pentru ca nu intereseaza? Pentru ca e plin de parerologi si priceputi la toate? Pentru ca fug de conceptul mioritic de anal-ist? Poate.

Dar, cred ca ar fi chestii misto de dezbatut despre audio. Neviciate de interese diverse ci marcate de pasiune. Asa ca, schimbam putin directia acestei pagini de internet. Voi scrie despre radio si mediul audio. Fara opinii sociale, politice sau chestiuni personale. Acelea raman personale 🙂 

See you next week:), B. 

Share

Cuget, deci întreb

Trebuie să vă spun că sunt plictisit de ipocrizia care ne înconjoară.

Pe mine unul a ajuns să mă sufoce. Diferența enormă între ceea ce se spune și ceea ce se face cred că este una din principalele boli de care suferim. Uitați-vă în jur.

Dacă ar fi să vorbim despre ipocrizie cred că ar trebui să ne uităm atent la noi ca nație. Suntem predispuși , setați, să fim ipocriți și lipsiți de moralitate.

Pe la începutul anului am comentat scurt pe facebook cât de jalnici suntem ca popor dacă suntem în stare să ne călcăm în picioare pentru o sticlă de aghiasmă. Cum toate țelurile noastre fundamentale se reduc la chestiile gratuite, la promoții și reduceri, la tertipuri mici sau mari care să ne ajute să supraviețuim pe termen scurt. Discuția a generat discuții aprinse care s-au orientat spre rolul presei. Mă gândesc și la  asta.

Credeți că România de azi ar putea face ceea ce au făcut românii în perioada interbelică, spre exemplu? Am fi noi în stare să ridicăm un nou Mic Paris? Să fim serioși…Uitați-vă la Cluj. Vrem să fim capitală culturală europeană dar nu reușim să construim o Filarmonică. Văd zilnic cum se ridică pe terenul de pe Calea Turzii cladirea unei facultăți și mă bucur că ne întărim pe latura universitară. Dar recunosc că sunt puțin invidios când văd viteza acelui șantier comparativ cu bâlbâielile birocratice pentru o Filarmonică…

Ce e în miezul acestei nații, în core-ul său ? Căpătuiala rapidă, ignoranța, obiectivele minore și meschine? Ipocrizia?

Voi ce credeţi?

Share

Primele chestii care mă pun pe gânduri în 2013

Bun regăsit in 2013!

Nu am mai scris nimic aici pentru că vă spun sincer sunt foarte încărcat de ceea ce mi s-a întâmplat în ultima vreme.  E adevărat am stat puţin şi în concediu pentru că aveam nevoie să mă rup după ce finalul de an m-a ţinut în studio… Oricum mergem mai departe şi îmi doresc un an mai bun decât cel care a trecut, un an foarte greu din perspectiva mea.

Acum, apropo de subiectul care a stârnit atâta vâlvă, le multumesc celor care mi-au trimis mesaje de încurajare şi sunt în continuare şocat de dezvăluirile făcute de presă. Aş putea comenta foarte mult pe aceste dezvăluiri dar eu sper ca autorităţile să-şi facă treaba şi să îşi dovedească nu numai abilităţile de autorizare ci şi pe cele de sancţiune dacă este cazul.

Am primit trei comentarii pe acest blog de la două persoane care cu siguranţă lucrează în acel centru. Nu le-am publicat pentru că erau semnate în fals. Adică numele erau într-un fel ,  adresa de mail în alt fel şi aceasta era oricum falsă. Mi se pare elementar să-ţi asumi ceea ce afirmi indiferent cine eşti. Pot doar să spun că am verificat şi IP-urile şi nu am dubii. Mai mult informaţiile din cele trei texte dovedeau clar că e vorba de persoane din interior. Ele nu răspundeau la întrebările ridicate de mine, ci mai degrabă s-au concentrat pe a calomnia şi denigra persoana mea şi a tatălui meu. Prin urmare SHIFT-DELETE sau ignore. Dar nu pot să nu remarc în ce societate deformată trăim. Contra-atacul este forma de răspuns la orice. Ai făcut o greşeală nu ţi-o asumi ci zici că clientul e prea pretenţios, că e chel, că are ochelari, că are burtă şi că sigur a copiat la extemporalul de geografie din clasa a VII-a…

Am fost şi la una dintre instituţiile pe care le-am sesizat referitor la acest caz şi am oferit lămuriri suplimentare. Pot să va reamintesc că există mai multe anchete pe rol pentru care eu îmi declar toată deschiderea şi de la care aştept răspunsuri oficiale.

Deocamdată asta e tot ce pot să vă spun.

Am însă nevoie să mă întorc şi la alte subiecte care mă preocupă şi revin sper cu mai multe articole pe acest blog in 2013.

 

 

 

 

Share

Primele concluzii

Dragi prieteni,

In primul rand vreau sa va spun ca sunt ingrozit de informatiile pe care presa le-a descoperit si publicat despre Centrul Camil. M-au intors pe dos si m-au lasat fara cuvinte.

Au fost trei zile foarte grele. Din mai multe motive.

Primul, pentru ca ma simt amenintat. Reprezentantii centrului nu au avut nici o explicatie concreta la cele afirmate de mine. Nu au reusit sa explice de ce avem un pacient deshidratat cu plagi suprainfectate, hipoproteinemic si cu ulceratii.  Am primit prin intermediul presei numai amenintari cu darea in judecata, afirmatii calomnioase la adresa mea si a tatalui meu, denigrari.  Atentie! Eu nu cer nimic! Nu imi trebuie despagubiri si alte tampenii. Sunt insa un cetatean LIBER, din intamplare cu curaj de ziarist, care spune ca ceva nu a fost in regula cu un serviciu contractat. Credeti-ma ca as avea aceeasi atitudine   si daca as gasi un soarece intr-o franzela. Este dreptul Meu si al Nostru de a lua atitudine si de a cere autoritatilor sa verifice ce se intampla! Ca de aceea sunt autoritati si nu simple servicii de eliberare a adeverintelor. Nu inteleg de ce in astfel de situatii ne-am obisnuit sa nu reactionam. Intr-o lume normala, cineva ar fi facut o declaratie inteleapta prin care ar fi avut curajul sa-si  recunoasca deficientele si greseala! Nu in Romania! Eu si familia mea suntem amenintati prin declaratii si afirmatii facute de o persoana care, probabil, crede ca nu i se poate intampla nimic.

Al doilea motiv este pentru ca am primit  marturii legate de situatii incredibile pe marginea  acestui centru. Sigur, aceste marturii si dezvaluiri pot fi puse la dispozitia autoritatilor daca ele vor fi necesare in anchetele care se desfasoara acum.

Un alt motiv, si acesta deranjant, este ca dezbaterea publica aparuta ca urmare a diverselor articole din presa a capatat in anumite momente aspecte xenofobe si iredentiste. Romani vs maghiari, injurii catre comunitatea maghiara si altele. Va rog incetati cu astfel de tampenii. Nu imi vine sa cred ca nu se pot depasi apucaturile specifice Clujului anilor 90! Ce faceati daca era un centru al unei asociatii etnice din Banglades, Uzbekistan, Kargistan, China s.am.d? Aici vorbim de umanitate si grija pe care speram ca un serviciu contra-cost o poate aduce unei persoane suferinde. Indiferent de etnie.

Remarc si viteza de reactie a autoritatilor care, parte, s-au autosesizat  dupa  articole din presa. Deocamdata stiu doar din presa rezultatele unora dintre cerecetari (am vazut comunicatul de presa al Institutiei Prefectului Cluj).  Pe scurt, amenzi de 5500 de lei aplicate de ITM pe chestiuni de legislatia muncii si atentie ! pentru fisele de aptitudini ale angajatilor. DSP a gasit un frigider ruginit care s-a remediat ( si eu am spus ca locul prezinta incredere la prima vedere, dar tratamentul aplicat pacientilor este invizibil in spatele usilor inchise). S-a mai anuntat si  o cercetare a Politiei pentru care am si eu informatii de verificat primite de la cititorii acestui blog.

Doamnelor si domnilor, in final va doresc sa nu aveti parte de o astfel de experienta. Va doresc sa aveti puterea de demasca ipocrizia, de a gasi caile prin care sa va aparati demnitatea, familia si  de a face impreuna o tara bazata pe practici morale si umanitare sanatoase. Daca credeti ca aveti nevoie de mine pentru a va sustine , sunt aici!

Am sa va tin la curent cu cazul meu.

Si..Craciun Fericit!

Bogdan

 

 

 

Share

Centru de exterminare la Cluj in 2012

Am sa va povestesc in continuare ce suferinte poti trai intr-o tara a Uniunii Europene si intr-un oras medical-universitar  cum este Clujul. Acest text se vrea in primul rand un semnal de alarma fata de serviciile pe care un om de buna credinta le contracteaza si care il duc pina aproape de…moarte. Se vrea insa si o promisiune.

Povestea este oarecum simpla. Tatal meu a fost medic. A fost chiar conferentiar la una dintre catedrele de ginecologie din marea Universitate de profil clujeana. Din pacate din vara se lupta cu o boala neurologica cumplita care in cazul sau evolueaza ingrozitor de repede…Abandonat de a doua familie (alegerile ii apartin si nu le discut) am incercat sa ma ocup de problemele sale…Am stat prin spitale…Am dat de oameni de calitate, in special din randul corpului medical. Si le multumesc pentru omenia pe care au aratat-o.Nu sunt multi… Am dat si de scursori, de infirmiere si asistente cu buzunare largi. Am dat cu fata de mozaicul rece al clinicilor universitare (ce fala domle!) in care nu gasesti nici macar comprese si fasa sterila.Ce sa mai vorbim de alte medicamente. Am facut rulajul pentru cateva farmacii clujene de unde am cumparat zeci de chimicale si materiale sanitare.

De comun acord cu tata, dupa ce a depasit un  moment dificil in iunie am cautat un azil. Era clar ca are nevoie de o ingrijire permanenta. Am vizitat mai multe locuri. Si am ajuns la locul pe care il consider cosmarul oricarui bunic.

Serviciile sociale pentru persoanele varstnice sunt la pamint. De fat ele nu exista. Exista doar in masura in care cativa intreprinzatori reusesc sa ne pacaleasca  sa ne ducem bunicii la ei. Un fel de pusculite batrane umblatoare. Nu am incercat la Stat pentru ca stiu ca sistemul nu face fata solicitarilor si chiar am crezut ca un azil privat, unde platesti onest iti ofera servicii de calitate.

Nici vorba! In primul rand, daca sunteti in situatia mea si gasiti flyere cu ceva azil din comuna Floresti (un nume cu D, nu mi-l amintesc) nu are rost sa mergeti incolo. Tipul a stat ceva vreme prin Italia cred, s-a prins ca e o afacere ingrijirea varstnicilor si a ridicat un fel de asezamint undeva la marginea Floresti-ului pe o coasta  inaccesibila. Cand ne-a primit pe noi in vizita, mirosea a alcool si era evident ca nu are habar de geriatrie, nevoi speciale s.a.m.d. Aveti grija ca toate clinicile din Cluj sunt pline cu astfel de anunturi. Nu am mers acolo.

In rest, majoritatea institutiilor de profil nu au locuri. Telefoane, refuzuri si despartiri cu Doamne Ajuta! Cu exceptia unuia…E un azil/sanatoriu mare chiar in Cluj. In cartierul Zorilor pe strada Padurii numarul 11, administrat de Asociatia Maghiara a Handicapatilor Motori. Azilul se numeste Sfantul Camil. Atmosfera interioara, pioasa. Plin de cruci si simboluri religioase,  receptie la intrare, personal misunind de colo colo, lift, scaune cu rotile la discretie, camere decente. Suntem interogati de doamna Tokay Rozalia, caruia ii expunem situatia. Tata nu este un varstnic cu probleme neuronale comune. Tabloul sau clinic este complicat si ar baga in sperieti orice fiu sau fiica daca  ar vedea un astfel de bilet de iesire din spital. Dar este acceptat in sanatoriu pentru 2000 de lei pe luna.In acesti bani intrau casa, masa si, foarte important pentru mine, administrarea tratamentului si ingrijirea zilnica (toaleta si igiena personala, hranire).

Dupa ce l-am mutat am gasit pe net acest articol. L-am parcurs, dar sursa afirmatiilor nu mi se parea credibila (un angajat care si-a pierdut slujba) si nici organul de presa nu e printre cele de incredere. M-am ingrijorat putin dar am mers tot la doua zile in vizita. La inceput totul parea normal. Apoi la un moment dat, DIN CAUZA PROASTEI ADMINISTRARI A MEDICAMENTELOR  boala lui tata se decompenseaza. Dezastru! E stabilit un nou diagnostic, mult mai dur…Incepe tratamentul si dupa primele doua zile tata ma suna la telefon si ma face, glumet, panicard. A fost ultimul telefon pe care l-am primit de la el.

Ulterior situatia sa se degradeaza ingrijorator. Desi am mers acolo des, nu mi se comunica nimic. Il vedeam in scurte momente, uneori supravegheat. Nu aveam acces in camera sa care era tinuta sub cheie. Nu mi se explica nimic. Nu puteam sa-i las nici o cafea, desi tata ar fi baut cu placere o gura mica. La un moment dat, cu o saptamina inainte de a-l scoate de acolo, aflu ca a fost mutat in alta camera. De ce? Intrebati-o pe doamna Tokay…O persoana care conduce inchisoarea cu mana de fier si care pare deranjata de fiecare data cand ma vede…

Intr-una din seri, aflat in vizita, profit de moment si ma duc hotarat in cabinetul asistentei medicale. Pun intrebari…Primesc raspunsuri evazive, mi se arata medicamentele sale si cer sa vad noua camera. Fata doamnisoarei se schimba la culoare, si nu ma impiedic de o ametita. Cer ferm sa vad camera, care e un salon cu sapte sau sase paturi de tip spital plin cu barbati in pragul mortii. Vad lucrurile lui tata pe un pat. De ce? De ce l-ati mutat aici? Sa-i poata fi ingrijite picioarele!Accept aparent explicatia pentru ca nu vreau sa-l pun pe tata in pericol.  Da, o insuficienta venoasa bilaterala cu ulceratii e greu de ingrijit. E nevoie de tratament si igiena zilnica. Mi se spune ca imediat ce isi revine va fi mutat la loc, in camera sa. Cee ce nu stiu ei este ca am vazut si vechea camera a tatei in care el nu mai avea nici un lucru.

In momentul in care la  urmatoarea vizita am vazut bandajele neschimbate la picioare si starea jalnica in care era, am decis impreuna cu sora tatei (medic si ea) sa-l scotem de acolo. Pe patul de spital am stat langa medicii care il examinau. Am auzit cuvinte dure. Maltratat, deshidratat, infometat, infectat.

In scrisoarea medicala de iesire din spital  se gasesc urmatoarele cuvinte si expresii:

-tegumente deshidratate

-eczema de staza si celulita gambiera, onicomicoza

-eczema de staza suprainfectata

-infectie urinara cu Proteus, cultura din ulceratiile gambiera pozitiva pentru Stafilococ  aureus, ulceratii fesiere (acestea recente dupa aspect)

-hipoproteinemie si alte aspecte specifie bolii neuronale

Cu alte cuvinte, un pacient prost hidratat ( nu i s-a dat apa), prost hranit si dispensarizat incorect sau deloc.Plus o leziune peste burta sub piept, o plaga prina taiere pe fesa dreapta

Si atunci va intreb daca nu iti vine sa le darami cosmelia in cap?!! Am fost foarte calm pina in aceasta seara pentru ca m-am concentrat pe recuperarea starii sale de sanatate. Atat cat se mai poate. M-a costat o intalnire cu depresia si multe ore intr-un spital de neurologie. (urata specialitate medicala) Am stat linistit pina acum cand stiu ca tata e ingrijit ca la carte. Si culmea, asta nu se intampla in Clujul medical!

Dar de acum incepem. Acesta este doar un post pe blog. Nu poate provoca nici un rau fata de raul pe care il pot face nenorocitii din centrul Kamil. Dar, cand tatal tau iti spune cumva, cumva, pe patul de spital ca se teme sa-ti zica cum era acolo, fiindca l-au amenintat ca-l gasesc, toate resorturile jurnalistice si de fiu in suferinta s-au pornit. Sa va vad leprelor!

Si da, sper, la fel ca fiul meu, ca tata sa mai gaseasca drumul spre casa. Cu ajutorul hărții pe care i-a desenat-0 nepotul.

 

 

 

Share

Inca un motiv de emigrare

Ieri am incins putin facebook-ul cu aceasta postare:

V-am mai spus ca Romania nu e tara in care sa traiesti sa-ti crestii copiii si sa-ti ingrijesti parintii. Azi mama imi povesteste cum o doctorita de la Clinica de Recuperare i-a cerut sa-si faca programare la cabinetul ei privat sa-i administreze o injectie cu un ser cumparat de mama. Costuri: 140 de lei serul, 100 de lei manopera si 100 de lei consultatia. Bai nu va mai satura Dumneazeu! Acolo la Recuperare se lucreaza in sila si pacientii sunt ca niste vaci venite la muls! Asta e Romania reala!! Imi pare rau ca nu lucrez intr-o redactie de stiri TV sa fac un reportaj cu camera ascunsa! De ce drak mai mergeti la clinica? Sa faceti rost de pacienti? Hai sa inchidem spitalul ala nenorocit si mergeti toti in cabinetele private. Venim acolo dar nu mai platim asigurari de sanatate de ne indoiti! Mi-e SCARBA si SILA!

Au fost foarte multe reactii si le puteti vizualiza aici.

Adevarul e ca am prins teama, ura,scarba, sila si lehamite de ce se intampla in spitale, dupa un  incident nefericit din aceasta vara. In lunga mea absenta de pe blog din mijlocul verii, am avut nesansa sa imi internez tatal (e complicat sa va povestesc acum aici de ce si cum…).  Desi el este cadrul universitar, medic aproape de pensie, nu mi-a venit sa cred cat de obscen si pervers este sistemul atunci cand depinzi de el. V-ati fi asteptat ca in acest caz sa existe pile si sa nu fie probleme. Ei bine va inselati. Nu am avut surprize din partea medicilor, majoritatea colegi de generatie cu pacientul sau fosti studenti. Nu, nici pe departe. Am avut parte de multa intelegere si sustinere si le multumesc pe aceasta cale. Dealtfel, cred ca ar trebui sa le multumim mai mult medicilor care salveaza vieti si sanatate in Romania. Pentru ca o fac intr-un sistem umilitor si in mare parte in conditii mizere… Sigur excludem uscaturile care ajung cazuri televizate si subiect de ancheta juridica. Apropo: Lucian Mandruta scria ieri ca in tara noastra sunt 56000 de preoti si 48000 de medici. Primilor toata lumea le este recunoscatoare, desi credinta tine in primul rand de fiecare dintre noi, iar pe ceilalti ii hulim. E o greseala! Si experienta mea poate sa intareasca aceasta afirmatie.

Fata hâdă  din spitalele noastre, si am sa ma refer la cea umana si nu financiara, se dezvaluie cand se inchid portile. Cand medicii pleaca acasa si bolnavii raman la mâna asistentelor si a infirmierelor. Cand daca vrei ca tratametnul sa fie corect aplicat sau pacientul sa beneficieze de serivicii de igiena sau de insotire, etc… trebuie sa castigi binevointa unor doamne de oras venite  de la coada vacii, trecute printr-o scolita postliceala si devenite mari infirmiere. E vorba aceea romaneasca: pina la Dumnezeu te mananca sfintii… Au buzunare largi si ti le afiseaza sugestiv ca sa bagi ceva. Orice. Un bec ars, o batista, 5 lei, 10 lei, o cafea, un snitel, orice. Doar ca sa ia ceva!

Si am sa va ilustrez mai bine, povestindu-va cum revenit in una dintre seri la spital cu medicamentele cumparate, pentru ca sistemul nu are, tata imi spune ca vrea sa mearga la baie. Situatia, complicata cum va spuneam, insemna renuntarea la imobilizare, insotire, supraveghere. Ies pe hol si o intreb pe infirmiera daca in conditia sa de sanatate poate face acest lucru. Ea striga sictirita spre o usa deschisa aflata ceva mai incolo: Marioaraaaa! Pacientu’ asta nou din 63 vrea la baie!  Raspunsul, vine rapid:  Da-i pace ca are pempars! 

Am vazut rosu in fata ochilor si cautam din priviri un obiect contondent.  M-am ridicat de pe scaun am trecut apasat de infirmiera care a intrebat si am batut usa de perete. Lelea cu raspunsul a incremenit. I-am explicat pe un ton venit din serialele cu criminali in serie ca ar trebui sa arate respect pacientilor suferinzi! Cand i-am promis ca a doua zi dimineata sunt la directorul clinicii pentru ca il cunosc personal si ca o astfel de atitudine ar trebui sa o aiba atunci cand ingrijeste viteii din grajdul în care a crescut, si-a schimbat atitudinea si s-a interesat daca pacientul o duce bine.  Si…, vai imi cer scuze nu am stiut ca e vorba de domunu doctor!  Ce conteaza asta?!  E un OM care are nevoie de ingrijire!

Aceasta este principala problema a sistemului nostru sanitar. Din multe motive, medicii si asistentele competente au emigrat. Posturile au ramas libere si cumva  sau ocupat cu lelite care nu s-au speriat de salariul mic si de atributiile pe care le au. Au intrat doar ca sa ia ceva de la pacienti.

Intre timp medicii clujeni care au scris istoria acestor clinici universitare se invart in mormant. Hateiganu, Papilian, Danielo si multi altii vor sa iasa afara sa le stranga de gat pe nenorocitele care nu au nici o treaba cu latura profund umana a medicinei.  Si parca ma simt mandatat de ei sa fac eu acest lucru, dat fiind faptul ca la un moment dat mi-am dorit sa urmez o astfel de cariera impresionat de povestile primilor medici clujeni si de daruirea fara limite pe care o aveau fata de pacientii lor.

 

Share

Despre țigani și șefi

Încerc de două săptămâni să îmi mențin tensiunea arterială în limitele sănătoase dobândite în extrem de scurta vacanță petrecută în Mallorca. Un loc unde aș vrea să mă mut…ieri.

Din păcate, atmosfera locală mă pune la grea încercare. Incompetența unora, isteria mesajelor publice pe care trebuie să le înghit datorită slujbei, absurditățile cotidiene ale sistemului, cinismul generalizat sunt doar câțiva din factorii de risc cu care mă confrunt…

Am asistat la un moment dureros care spune foarte multe despre mentalul colectiv românesc. Expresia aceasta introdusă de sociologii mediatizați pe sticlă vrea să subsumeze toate reflexele noastre sociale, felul nostru de exprimare și manifestare socială. Din păcate, mentalul acesta este unul care adună și promovează doar părțile negative și comportamentele care pe mine mă fac să mă gândesc tot mai des la emigrare, la retragerea pe o insulă și la viitorul copilului meu. Nu sțiu cum voi reuși să-l feresc sau să-l pregătesc pentru un sistem social al nonvalorilor, al parvenimsului și al mitei care bate orice valoare individuală. Noi punem în acest mental toate lucrurile negative din lume și uităm de lucrurile importante care fac o nație să fie învingătoare-persevernță, atitudine proactivă, implicare, soluții, comunicare reală, fermitate ș.a.m.d.

Zilele trecute am intrat în piața din cartierul Grigorescu să cumpăr un kilogram de roșii.La intrarea în piața un domn și o doamnă discutau cu un tânăr bățos care emana aerul autorității. Știți voi:gesturi largi, agenda într-o mână, mobilul în cealaltă, vocea ridicată suficient pentru a fi auzită de toată suflarea…

În fața mea urca cele câteva trepte de la intrare o țigancă cu un copil mic în brațe. Era evident că era o cerșetoare, dar intra în hală ca orice altă persoană.

Când a ajuns în dreptul tânărului imberb investit cu autoritate printr-o schemă locală de promovare pe criterii politice, acesta o întreabă bățos: În ce scop? Adică, o variantă originală a întrebării Ție ce-ți trebe? Femeia îi răspunde cu un glas stins: Vreau o cană de apă pentru asta mică . Bine dar repede și ai plecat, vine răspunsul puțoiului șef.

Femeia traversează hala spre toaletă iar eu mă duc să-mi aleg roșiile. De la vânzătoare aflu că repectivul era chiar ȘEFUL.

Mi-a căzut foarte greu incidentul acesta. Sunt printre cei care susțin cu tărie revenirea la denumirea de țigan în locul celei de rrom, din cauza confuziei care se creează în afara țării între români și rromi. Dar, nu pot să accept o astfel de atitudine. Poziția acestui ȘEF e una care ilustrează perfect felul nostru de a ne raporta la lume. Nu suntem în stare să purtăm o discuție pe tema numelui acestei minorități, nu suntem în stare să ne ținem în frâu cetățenii care ne fac de râs peste hotare, nu suntem în stare să suprimăm drepturi cetățenești pe baza unor dovezi de implicare în rețele internaționale de infractori, dar suntem foarte buni în a face pe erecții în fața unei amărâte care vrea o cană de apă…

Cineva a scris pe facebook următorul text: Nu mi-e rușine că sunt român, mi-e rușine că alții sunt români! Perfect adevărat. Și vă rog să mă credeți că exact așa am simțit și eu când am vazut-o pe cerșetoarea acesasta în ușa minunatei catedrale La Seu din Palma, care când ne-a auzit vorbind românește și-a acoperit fața cu mâna. Și nu a fost singura pe care am întâlnit-o în minunata capitală.

Oare n-ar trebui ca noi să facem ceva în această direcție, pentru a schimba percepția europenilor la adresa românilor? Aaaa, am uitat…. avem teme naționale politice de gravă și strictă actualitate muuuult mai importante! Deschideți televizorul pe un post de știri ca să vă lămuriți.

Share

De ce nu sunt microbist

Pe fondul meciurilor Universitatea Cluj vs. CFR Cluj şi a plecării finanţatorului de la Universitatea Cluj sunt întrebat mai mereu ce cred. Discuţii, la care sunt invitat să particip aşa, la o ţigară, de colegi sau  persoane care fac din fotbalul din Liga lui Mitică un subiect de discuţie.

Aşa că acesta este primul şi ultimul text despre fotbal pe care îl scriu pentru a vă explică de ce nu sunt microbist şi de ce nu fac o pasiune furibundă pentru vreo echipă. Aşadar, nu sunt microbist pentru că:

-nu vreau să fac parte din varianta modernă a expresiei pâine şi circ. Fotbalul nostru a împins în faţă, pe baza creierelor spălate ale unor suporteri, tot felul de personaje care, culmea, au ajuns până în Parlamentul European.

-nu vrea să fac parte dintre cei care ştiu că acest sport e o lume construită pentru spălarea banilor, dar se fac că nu ştiu. Un loc perfect în care se refugiază patronii de cluburi pentru a scăpa sub semnul popularităţii, notorietăţii şi al relaţiilor de braţul (din păcate prea scurt) al Legii. Sau nu ştiaţi nimic despre asta? 🙂

-nu cred că e normal ca destinele acestui sport să fie conduse pentru vecie de Mitică de la Ligă şi Nea Sandu de la Federaţie.

-nu cred că acest sport în România mai are ceva de-a face cu fair play-ul. Prefer rugby-ul unde băieţii se trântesc la pământ dar îşi strâng mâinile cu onoare la final.

-seriozitatea şi performanţa sportivă e înlocuită de manele, bling bling, maşini scumpe şi chefuri prelungite  înainte de meciuri. Poate ar trebui să-şi amintească vedetele de carton cu crampoane care era atitudinea medicului Ladislau Boloni pe vremea când era jucător.

-rezultatele pe scena mondială sunt inexistente de mult prea mult timp.

-fanii nu iubesc acest sport pentru spectacol, ci doar pentru satisfacerea unei nevoi psihologice de apartenenţă la un grup în care îşi pot elibera instinctele primare.

-tot fanii, s-au transformat din cunoscători şi susţinători în golani,asa ca ne temem să mergem cu familiile pe stadion.

-şi nu în ultimul rând,   spectacolul lipseşte cu desăvîrşire din campionatul nostru. Am constatat asta în puţinele momente, când luat de valul comentariilor amicilor, încercam să văd şi eu un meci.

Aşa că rămân la raliuri  unde mai ai ceva şanse să  întâlneşti pasiune pură, dedicaţie, sacrificiu, ambiţie şi onoare.

Prin urmare, vă rog nu mă mai întrebaţi ce cred despre fotbal pentru că e un subiect care pur şi simplu mă lasă rece.

 

Share

INCOMPETENȚĂ la CACIB Satu-Mare

Duminică am participat la expoziția CACIB la Satu Mare cu Nero.

Am vrut neapărat să particip la acest concurs după ce la Clubul de Retrieveri de la Mediaș am fost puțin dezamăgit de felul în care ne-am mișcat, chiar dacă Nero a obținut cel mai bun calificativ-Excelent. După acel concurs au apărut tot felul de speculații și comentarii pe Facebook și am zis că n-ar fi rău să mai încercăm o dată. Am optat pentru Satu-Mare pentru că am gândit totul ca pe o deplasare de o zi. Am plecat devreme la șase din Cluj pentru a ajunge la secretariat înainte de ora zece când începeau arbitrajele la ring. Dar, surpriza nu a venit din partea califiativelor și a titlurilor obținute de Nero-Excelent, CACJ, Best Junior, ci a INCOMPETENȚEI cu care m-am întâlnit acolo.

1. La intrarea în Expoziție nu s-a făcut triaj epidemiologic. Am intrat cu mașina, câinele era vizibil în mașină, am declarat că sunt participant și doar doamna care mi-a luat 30 de lei pentru parcare și-a făcut datoria. Nu am avut cui să arăt carnetul de sănătate.

2.La Secretariat nu a verificat nimeni dacă sunt cu adevărat Bogdan Roșca și dacă eram într-adevăr cu Nero. Nu tu Pedigree în original, dovadă de plată, act de identitate. Dacă veneam cu un alt câine? Citirea cipurilor implantate, nimic.

3.Carnetul de Performanță la ringul doi era opțional. Cei care m-au aruncat  în mrejele competițiilor canine mi-au spus ca în momentul în care intru în ring să predau carnetul de performanță pe masa secretarului și a comisarului de ring. Zis și făcut. M-a uimit puțin reacția doamnei care  îmi spune cu o atitudine deranjată: la sfârșit! N-am înțeles cum la sfârșit dar eu l-am lăsat pe masă. Constat însă că alți concurenți nu depun carnetul, dar sunt arbitrați. Obținem Excelent, CACJ și Best Junior. La finalul arbitrajului la rasă ne înghesuim , eu să recuperez carnetul, unii cu carnetele în mână să le treacă informațiile din foaia de arbitaj în carnet. Îmi puteți spune sigur că toată lumea a fost cu carnetul acolo? Sau, că au coincis carnetele de performanță cu câinii arbitrați în ring? Puteți spune că speculez dar aceste practici incorecte, neregulamentare  și relaxate îmi dau ocazia asta. Dar nu acestea sunt cele mai mari greșeli:

4. Fiind câștigător Best Junior, ar fi trebuit să intru în ring la BOB-în traducere Best Of Breed, cel mai bun câine al rasei. Când se cheamă concurenții pentru BOB, eu nu sunt chemat alături de Best Female și Best Male. Îi arăt comisarului de ring  numărul meu și îi spun că trebuie să intru. Îmi răspunde că nu, doar cei doi concurenți chemați deja în ring trebuie să participe. Arbitrul începe să evalueze câinii, eu insist, doamna și domnișoara se uită printre foi și zic nu. Sunt nedumerit și întreb puținii oameni pe care îi cunosc mai experți în lumea asta, dacă nu trebuia să intru? Ba DA! Se încheie arbitrajul , se dă titlul unei femele negre. Un exemplar frumos.

M-am dus la secretariatul concursului să reclam situația, domnul de acolo mă îndrumă spre un vicepreședinte pe care nu îl cunoșteam și nu-l găseam, dar dau nas în nas cu domnul Ștefănescu președintele Asociației Chinologice Române. Mă prezint și îi descriu situația. Mă însoțește la ring și îi explică arbitrului că trebuia să fiu arbitrat pentru BOB. Îi spune acestuia că trebuie să refacă arbitrajul la finalul Grupei Opt, din care fac parte retrieverii.

La finalul arbitrajului sunt invitat în ring, unde arbitrul îmi comunică faptul că pentru el acel exemplar rămâne BOB și-mi cere foaia de arbitraj, de pe care lipsea, supriză, titlul de …BEST JUNIOR, deși îl câștigasem. Nu se mai reface arbitrajul.

Greșeala aparține exlusiv domnișoarei și doamnei care îl asistau pe arbitrul din ring. După ce arbitrul a acordat calificativul și titlurile acestea NU le-au trecut nicăieri. Evident că în momentul în care au tras linie cu rezultatele eu nu apăream, motiv pentru care nu am fost chemat, mi s-a refuzat intrarea în ring.

Respect deciziile arbitrului și nu le contest. Era evident că și dacă se refăcea arbitrajul nu și-ar fi retras decizia inițială. Mai ales după ce mi-am utilizat tupeul temperat de jurnalist pentru și l-am implicat și pe domnul Președinte al ACHR. Recunosc sportiv că exemplarul din Ucraina care a câștigat merita titlul de BOB.

Dar, nu mă așteptam la atâta INCOMPETENTA din partea celor două persoane care asistau arbitrul din ringul nostru. Am fost rugat să le scuz petru că sunt…începătoare. Sper să nu ajungă asistente la Euro Dog Show la București în toamnă, pentru că dacă faci un astfel de pocinog unuia din Olanda sau Germania, Federația Internațională nu va tăcea.

Surpriza nu s-a încheiat aici. Pe foaia de arbitraj observ bifat titlul CACL-Campion cum Laude. Ei bine, acest titlu se acordă doar dacă participi  la clasa Campioni! Eu nu am dreptul să particip la această clasă, Nero fiind junior și, evident, fără să aibă în palmares vreun titlu de Campion! Când revin la Cluj am să pun aici o copie a documntului.

Azi sunt la Sighet, de unde scriu aceste rânduri, după ce m-am enervat de minune ieri și azi noapte. Am scris despre asta în loc să vă povestesc despre succesul cu trupa The Hruba la prima sa apariție în public. Nu am dispoziția, dar revin și cu această experiență mult mai reușită decât cea pe care v-am povestit-o aici.

 

Share

Revin admiterile. Foarte bine!

Am aflat cu mare interes de decizia Ministrului Educaţiei de a reintroduce examenul de admitere în Facultăţi.
Adevărul e că pe vremea mea, nu că aş fi foarte bătrân 🙂 admiterea la Facultate era un coşmar. Personal am ratat două admiteri la medicină prima de loază, a doua la câteva zecimi.
Mi-am valorificat pasiunea pentru lectură şi am intrat în presă în 1995 urmând o linie de pregătire umanistă. Nu regret alegerea.
Colegii mei de generatie sunt astăzi medici, avocaţi sau ingineri.
De-a lungul timpului liberalizarea admiterii a creat situaţii ce dovedeau clar că standardul studenţilor a scăzut. Şcoli care la începutul anilor 90 nu erau renumite pentru procentul de absolvenţi care intrau la Facultate au început să-şi îmbunătăţească imaginea prin creşterea mediilor din anii de liceu şi prin note exorbitante la BAC. Recunosc că abia de m-am apropiat de nota opt la BAC-ul susţinut la Liceul Emil Racoviţă.
Rezultatele stimulării cantitative în detrimentul calităţii se văd cu ochiul liber. Sute de şomeri cu diplomă, absolvenţi de învăţământ superior fără deprinderi practice, sute de diplome de licenţă, masterat şi doctorat fără acoperire în cercetare sau valoare din punct de vedere academic.
Universităţile s-au adaptat rapid şi au devenit societăţi comerciale cu cifre de afaceri astronomice şi achiziţii imobiliare de invidiat. Numărul studenţilor a crescut treptat din dorinţa de a avea cât mai mulţi clienţi-plătitori care să justifice existenţa unor specializări inutile şi a unor salarii.
La un moment dat puteam să revin la prima încercare. Pe baza mediilor din anii de Facultate, a rezultatelor la examenul de Licenţă şi a unui examen de admitere uşurel, puteam să studiez medicina. Şi poate că nu mi-ar fost atât de greu dacă ţinem cont că tatăl meu e cadru universitar în domeniu. Dar, eu sunt de modă veche. Acest mod facil de a accesa un domeniu de pregătire atât de complex nu m-a atras.
Prietenul meu din copilărie şi coleg de clasă timp de zece ani, acum chirurg maxilo-facial, are şi o normă la Universitate. Pe lângă faptul că nu câştigă enorm de pe urma pedagogiei, tot el îmi semnala dezinteresul studenţilor pentru meserie. Singurul lor ţel este de a obţine cât mai repede diploma, să deschidă părinţii un cabinet din care să se umple de bani. Într-a XII-a noi vorbeam despre profesorul Papilian şi modul său inedit de a face disecţii şi planşe de anatomie…

Problema noastră e că generaţiile care au fost lăsate să treacă prin şcoala ca gâsca prin apă (citat din doamna Moga profesoara noastră de limba română de la Liceul Bălcescu) sunt cei ale căror servicii le vom solicita  când vom avea nevoie de un medic, un avocat, un inginer ş.a.m.d. . Şi atunci, totul se va tranşa cu mâna pe portofele şi nu pe tratatele de medicină buchisite şase ani la rând şi încă pe atâţia într-o specializare.

Share