Mă dau cu jiipu şi mi-s şmekher.

Nu prea mai are rost să comentăm deontologic pornirile jurnaliştilor de la posturile de ştiri centrale care titrează dramatic România sub Zăpezi, Coşmarul alb cuprinde România, ş.am.d..  Sunt foarte sigur că în opinia colegilor capitalişti, dacă ninge în Bucureşti înseamnă că ninge exact la fel (de tare sau de încet) peste tot!

S-a scris deja în on-line despre atitudinea neimplicată a românilor in faţa dezastrelor naturale. S-a comentat cât de diferiţi suntem noi ca naţie comparativ cu  japonezii, spre exemplu. Cum preferăm să ne uităm  dintr-o crâşmă cu  răchia-n mână la militarii care dau la lopată în locul nostru. Puteţi citi aici unul dintre cele mai bune texte pe acest  subiect.

Eu însă am remarcat aseară când curăţam trotuarul şi locul de parcare din faţa casei, o serie de frustraţi care îşi testează maşinile în condiţii de aderenţă scăzută. Adică, dacă tot au dat peste 15 mii de euro pe un Volkswagen Tuareg cu 500.000 de kilometri la bord, ia hai să vadă cum merge huiduma cu gazul la pământ pe zăpadă frământată,  când toţi ceilalţi merg cu 30 la oră.  Eu sunt un împătimit al maşinilor şi ştiu că o tracţiune integrală face toţi banii pe zăpadă. Dar ştiu şi că prietenii mei din lumea raliurilor fac spectacol în timpul curselor pe drumuri închise circulaţiei publice.


Cât îi priveşte pe ţărănoii care şofează  huidumele despre care vorbesc aici, sunt absolut demni de milă! Acumulează frustrări când trebuie să plătească peste 2000 de lei impozit, când constată că nu au bani să-şi cumpere anvelope bune şi când văd că nu pot coborî consumul sub 12 litri în oraş.  Şi atunci vor să-şi demonstreze, de parcă ne-ar interesa, că ei sunt altfel decât oamenii când merg mai tare pe zăpadă.

Da fraţilor v-am remarcat, că de aceea scriu aici despre voi!  Sunteţi nişte imbecili fără creier care habar nu aveţi să ţineţi sub control maşina aia! Vin  şi cu o recomandare: poate ar fi mai indicat să mergeţi mai încet fiindcă  toţi ştim că ce-i pe voi e şi-n dulap. Adică sunteţi nişte neica nimeni, rupţi în cur,  care aţi dat toţi banii voştri pe o maşină, v-aţi şi creditat pentru ea, dar nu sunteţi în stare să vă bucuraţi de ea! Nu faceţi decât să stricaţi imaginea unei maşini , frumoase dealtfel, doar pentru că aşa credeţi voi că urcaţi pe scara socială.  Şi ar fi păcat să vă distrugeţi averea  în iarna asta fiindcă ştim cu toţii că nu aveţi bani de reparaţii. Şi atunci ar trebui să vă întoarceţi la statutul de pasageri ai RATUC-ului ceea ce ar fi similar cu sinuciderea pentru voi.

[facebook_ilike]

Share

Universuri paralele

Imi place sa cred ca fiecare dintre noi suntem o poveste. Si povestea noastra trece dincolo de persoana fizica si se extinde mereu spre lumea materiala cu care ne inconjuram. Spre obiectele pe care le cumparam dintr-un motiv sau altul.

Satul sa aflu de la televizor cit de prosti/rai/incompetenti/nenorociti/slabi suntem ca natie traiesc in ultima vreme cu sentimentul ca lumea reala nu are nici o treaba cu discursurile apocaliptice ale “in-formatorilor de opinie” care ne bombardeaza subliminal de fiecare data cand electronii se pun in miscare in tubul catodic.    Convins de existenta realitatii paralalele a politicienilor, diferita de cea a “in-formatorilor de opinie”  si in totala contradictie cu cea a urbei, caut experiente care sa-mi permita sa-mi reglez busola personala.

Asa se face ca sambata pe minus 14 grade m-am suit in Renault-ul rosu de bugetar cu care patinez prin oras, si am ajuns in piata de vechituri. Experienta vine in totala contradictie cu rarele dar necesarele vizite la mall cand fie fac realimentarea frigiderului , fie caut vreo hainuta pentru baiatul meu care creste “ca din apa”.

E o experienta foarte interesanta piata de vechituri. In primul rind este intr-un loc in care nu risti sa dai peste imitatiile vedetelor de slaba factura pe care ti le promoveaza televiziunile. Apoi, e un loc care poate fi interpretat in mai mule chei.

M-am intilnit cu profesorul Dorel Gaina de la catedra de fotografie care era cuprins parca de un foc interior cu aparatul in mina. “Eu ii zic fotodrom! Sunt absolut geniale povestile pe care le spun chipurile oamenilor si obiectele de aici. Ma lasa sa-i fotografiez daca le spun ca nu le pun pe internet”.

Am vazut citiva tineri haiosi care cautau obiecte de butaforie pentru o piesa de teatru. Dezinvolti, rascoleau printre mormanele de vase si obiecte aparent inutile intrebindu-se unii pe altii daca un obiect  e potrivit sau nu pentru o piesa de teatru.

Am facut turul pietei de vreo trei ori strecurindu-ma printre mormanele de haine vechi, schiuri folosite si multe alte nimicuri.

Era mare inghesuiala la un “stand” cu scule electrice unde barbatii negociau pretul pentru masini de gaurit, moto-fierastraie si discuri pentru flex.

Vedeta tirgului era o doamna care pe doua mese mari insirase echipament militar dezafectat de la armata austriaca. Pe minus 14 grade toata lumea proba pantaloni grosi si bluze cu inscriptii militare austriece. Nu m-au tentat pentru ca eu nu am unde sa port un astfel de echipament, dar tot am dat 10 lei pe asta:

Imi pare rau ca nu am staruit mai mult sa cumpar un rucsac militar adevarat care mi-ar fi prins bine cand plec cu Nero la concurs (buzunare multe, catarame pentru agatat obiecte mici, fain intr-un cuvint) Costa 130 de lei.

Am mai cumparat si o casuta pentru pasarele pentru ca Luca isi doreste tare mult sa punem una in gradina. 5 lei:

Am discutat cu un vanzator pretul pentru doua tavi mici din bronz datate 1928. Nu ne-am inteles la pret.

Acolo totul valoreaza atit cit vrei sa dai pentru o poveste. 5 lei povestea casutei noastre pentru pasari, o casuta din placaj construita probabil de vreun pusti in Germania sau Olanda.  Oare cit a lucrat la ea? A facut-o singur, sau cu parintii?  Cine era el? Cum arata? Si povestea poate usor sa inceapa de aici.  La fel si plosca militara: Cine a baut din ea? Vreun ofiter sau un soldat de rind? Pe unde a umblat? Si asa mai departe…

Totul valoreaza exact cit vrei sa dai. E la fel ca si in mall unde incerci intrand la Zara, spre exemplu, sa-ti platesti aspiratiile cu cardul, onorind  preturile de pe eticheta. In piata nu ai etichete ci doar povesti pe care vrei sau nu sa le cumperi cu banii jos.

[facebook_ilike]

Share

O intilnire cu “proletariatul” la Peles

Asta trebuie sa v-o spun!

Spre dezamagirea unora care asteapta comentariul politic pe care sa-l printeze si sa-l duca repede la vreo organizatie de partid cu mesajul “vedeti, v-am zis eu!” amin putin publicarea unor pareri legate de ceea ce s-a intimplat in ultima vreme in politica noastra pentru a va povesti intilnirea mea cu un individ marcat profund de lectiile de istorie tinute inainte de 1989 si mare sustinator al politicilor anti-monarhiste de la inceputul anilor 90.

Am vizitat Pelesul la inceputul acestei  luni  ca un bonus al escapadei pe care am facut-o impreuna cu familia la Sinaia. Luca nu prea a avut rabdare dar concentrarea mea pe tehnicile persuasive de convingere de genul “uite Luca ce sabie (pistol, scut, secure, so on) interesanta” in Sala Armelor de la Peles a fost rapid distrasa de un tip. La brat cu o ea, gasea de comentat de fiecare data cand ghidul ne explica la ce foloseau in epoca  diferitele camere ale castelului: sala armelor, biroul, sala pentru serate literare, sala tronului,… Pentru ca lumea il ignora cam in maniera in care ignor eu jurnalistii santajisti, la un moment dat omul izbucneste : “Da, al cui e acum castelul?” Ghidul ii raspunde profesional ca domeniul a fost retrocedat Casei Regale dar cu acceptul ca Muzeul sa functioneze in continuare, obiectele din interior fiind considerate obiecte de patrimoniu. Nemultumit de situatia patrimoniala expusa, omul vine cu o replica ce a creat o grimasa de genul “ba ce idiot!” dar care nu a ajuns sa fie verbalizata pentru ca nimeni nu era dispus sa-si strice ziua explicandu-i mutrei de ultras ce si cum: “Io zic ca ar trebui sa fie al celor care platesc intretinerea! Ce?! Plateste Mihai facturile? No, atunci nu-i al lui!”

Incheiem vizita in expozitia temporara dedicata Neorenasterii Germane, unde omul continua sa vocifereze, excitat nervos cind vede intr-o vitrina un facsimil cu facturile pentru mobilier si lucrari de infrumusetare comandate si platite de Carol I.

Am ramas impresionat de virulenta acestui imbecil care nu intrase nici macar o data pe site-ul dedicat Castelului Peles de unde ar fi aflat macar citeva informatii care i-ar fi distrus viziunea proletara asupra proprietatii. Pe scurt, domeniul de aproape 1000 de hectare al Pelesului a fost cumparat de CarolI de la Eforia Spitalelor in 1871.  Lucrarile de constructie si amenjare au fost platite din averea Regelui. Si cred ca e o prostie sa ne inchipuim ca la acea vreme Majestatea Sa era o “ruda indepartata” a unor politicieni contemporani care intra pe scena publica in trening si ies in costum Armani cu Mertanu la scara . Da, Regele avea bani. De acasa! Din Germania, de la familia lui.(Date istorice aici.)  Ca sa inteleaga si mintea de gaina a celor cu porniri  proletare, e ca si cand casa construita pe un teren cumparat legal, ar fi confiscata peste x ani de personajul de mai sus pentru “egalitatea proletariatului” iar dupa ce imbecilul ar fi impuscat nimeni nu ar recunoaste ca totul a fost construit de o familie si ca stranepotii au dreptul la mostenire.

[facebook_ilike]


Share