Bogdan Roşca

Radio Industry & Music

Sighet

Săptămâna trecută am stat mai multe   zile la Sighet.

Avem un studio local acolo şi am fost delegat să fac puţină consultanţă pentru un nou matinal. Procedură creativă, interesantă şi care ,sper, într-un final le va plăcea ascultătorilor.

Nu e prima mea vizită în Sighet, dar în timp ce savuram un gulaş extraordinar la Marmaţia mă gândeam la soarta acestor localităţi mici, umbrite de capitalele de judeţ. Eu am copilărit în Baia Mare, dar Baia Sprie îmi spunea mai multe decât Sighetul.

În ultima lună  Sighetul a intrat în atenţia presei prin tragedia în care şi-au pierdut viaţa mai mulţi oameni. Pînă atunci informaţiile de acolo atingeau mai mult zona transfrontalieră. De la acţiuni culturale pentru românii de peste Tisa pâna la reţinerea unor mici traficanţi, cam totul se referea la vecinătatea cu Ucraina. Aaa, şi la Memorialul Durerii.

Dar, săptămâna trecută m-am uitat cu alţi ochi la orăşelul ăsta. Clădirile din centrul Sighetului spun o poveste pe care poate nu am avut răbdare să o ascult. Trecutul marcat de comunitatea evreiască nu poate fi ignorat. Din păcate, oraşul în sine mi-a lăsat impresia că fuge de acest trecut pe care nu-l poate schimba. De ce spun asta? Nu pentru că n-ar exista monumente sau activităţi culturale dedicate memoriei locului. Fotografia oraşului este una tristă în contradicţie  cu aşteptările oamenilor. Clădirile din centrul oraşului, care spun povestea locului, sunt multe în paragină. Prima şcoală evreiască de meserii din lume este pradă pentru vânzătorii de cărămizi, într-o încurcătură funciară demnă de România post-decembristă.

Totul se zbate pentru  emancipare. Un  efort inutil pentru a ţine pasul cu termopanele şi maşinile localnicilor cu numere de Spania şi Franţa. Între timp clădirile din centru strigă o altă poveste.

Mai sunt şi oamenii. Observ şi aici o dorinţă încrâncenată de emancipare. Forţată, evident. Bazată pe conflictul dintre traiul pe salariul minim şi sumele în euro câştigate cu sudoare peste mări şi ţări. Nu mă interesează soarta celor care se ocupă cu găinării în Franţa. Dar mă interesează soarta femeilor de vârsta mamei mele care vin din Ucraina să vândă zahăr şi hârtie igienică în piaţa locală. Mă interesează pentru că şi oamenii din Sighet trec în Ucraina să îşi facă micile cumpărături pe care nu le pot suporta financiar aici, în ţară. Mă interesează pentru că trecerea frontierei e un act de umilinţă permanentă pentru ei, români sau ucrainieni.

Mă voi întoarce la Sighet cu un scenariu de anchetă jurnalistică în minte, numai bun de pus în aplicare. Asta, ca să descoperim împreună adevărata poveste a acestui oraş.

 

Share

1 comment found

Leave comment

Your email address will not be published. Required fields are marked with *.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.