Bogdan Rosca

Aşa cum v-aţi prins aseară am fost la concertul Iron Maiden de la Cluj. br /Haideţi să începem aşa: În dulcele spirit de Gică Contra românesc am auzit tot felul de comentarii că n-a fost aşa cum trebuia, fără ca cineva să zică de fapt cum trebuia să fie. Că aia nu era bine, că cealaltă nu a fost la locul ei, etc…Nu subscriu la nici una dintre aceste observaţii, nici măcar la cea care spune că Iron Maiden n-au cântat Transylvania live sau alte piese vechi. La acest capitol spun că eram la un concert de promovare a noului album şi că idolii multora dintre noi nu mai sunt la prima tinereţe şi că un astfel de turneu mondial cu concerte din două în două zile nu mai e uşor de dus la vârsta lor.Am fost, cred, în faţa unui prim eveniment de acest gen la Cluj şi fără să laud exagerat organizarea eu zic că s-au descurcat onorabil. Micile incidente cu băieţi care au băut prea multă bere, sau că unul l-a călcat pe altul la ieşire sunt normale la orice eveniment similar. Am ajuns cu bine, am văzut concertulnbsp;sinbsp;ne-am întors cu bine.br /br /Şi acum să continuăm, aşa: Cargo au cântat în deschidere şi cred că s-au descurcat foarte bine. Au cântat frumos, curat, publicul i-a susţinut chiar dacă n-au primit biss. Mi-a plăcut cum s-au descurcat cu un nume aşa de mare în spate.br /br /Şi acum Iron Maiden. Ce pot să zic…Când l-am văzut pe Steve Harris pe scenă şi proiecţia sa pe ecranul din stânga scenei…mi-au dat lacrimile. Chiar şi acum când scriu mă emoţionez. Când l-am văzut pe Nicko McBrain în faţa tobelor, am crezut că rămân fără aer. Ei sunt motivul pentru care prin clasa a şaptea mi-am cumpărat tobe şi am învăţat să cânt la ele, sau când printr-a 10-a umblam în colanţi albaştrii cu bascheţi şi şosete de fotbal cu un tricou larg şi cu plete. Ei sunt motivul pentru care scriam pe bănci şi pe gecile de blugi ale colegilor logo-ul Iron Maiden. De ce făceam asta? Nu ştiu… Eram în perioada comunistă şi poate era acel sentiment al apartenenţei ( eram metalişti!). Era felul nostru de a evada, deşi nu pot spune că eram foarte îngrădiţi ca puştani în 86-87. Împărtăşeam o pasiune inocentă pentru muzică pe care o duc şi astăzi mai departe. Iar aseară, la Cluj, la mine acasă am fost la 20 de metri de idolii mei din vremea accea. Atâta i-am văzut la Televizor, pe net mai nou, i-am ascultat pe viniluri, pe cd-uri şi acum pe IPhone, încât ajunsesem cumva să mă conving că sunt aproape o plăsmuire a minţii mele sau rodul unor efecte speciale. Şi iată-i în faţa mea la câţiva metri. Era o bună parte din viaţa mea pe scena aia! În acel moment mi-am dat seama cât de mult ajungi uneori să te schimbi şi să părăseşti drumuri pe care te regăseai altădată. Conştientizarea acestui moment îmi pune şi acum un nod în gât. Dar lucrez la asta…Lucrez să scap de imbecilii care pun beţe în roată, doar aşa de şmecheri, să scap de obiectivele care nu-mi aparţin şi să mă întorc la cele care mă reprezintă. Da, ştiu, nu e uşor atunci când ai responsabilităţi şi obligaţii. Dar pot măcar să încerc!Si acum continuăm aşa: Săptămînile viitoare comand setul de tobe Tama la care visez de ceva vreme. Văd eu unde-l aşez…Azi: Am venit la muncă în bascheţi, pantaloni pînâ la genunchi şi tricou cu Iron Maiden. Mâine: mă duc după manualul de bass pentru a accelera procesul de învăţare a tablaturii pe bass-ul Ibanez pe care mi l-am luat de drag acum două săptămîni.Şi terminăm aici. În aceste condiţii tot ce ar fi putut ţine de organizare nu a mai contat. Nici că frecvenţele de medii joase şi joase nu au fost acolo…. sau că Bruce mai pierdea puţin şirul. Egal. Pentru o oră şi douazeci de minute au cântat pentru mine şi toţi prietenii din copilăria mea care erau acolo ! P.S. Ceea ce am trăit aseară acolo îmi dovedeşte încă o dată că dacă îţi doreşi într-adevăr ceva, acest lucru se va întîmpla mai devreme sau mai târziu.Rock ON!