
Doppelganger
[dɒp(ə)lˌɡaŋə,ˈdɒp(ə)lˌɡɛŋə] germană
______________________________________________________________________
Îmi lipsesc evenimentele culturale. Îmi lipsesc micile concerte organizate la Sala Radio care, fără să știu, hrăneau cumva nevoia mea organică de sunete live. Îmi lipsesc concertele Filarmonicii și ale Operei. Am încercat să vizualizez virtual evenimente propuse de diferite instituții de cultură dar, ecranul laptopului nu-mi asigură acea imersiune sonoră de care mă simt atașat. La fel, am gustat tururile virtuale ale unor muzee din lume care în pandemie au oferit gratuit această posibilitate. Dar nu e la fel. Nu e ca atunci când ești nevoit să te strecori printre zecile de turiști asiatici ca să te uiți direct în ochii serafici ai Monalisei la Luvru sau să te apropii la un metru de David în Galeria Academiei din Florența ca să constați că e viu și parcă acum sare de pe soclu sătul să tot pozeze în fața iPhone-urilor.
Duminică mi-am amintit că Muzeul de Artă din Cluj găzduiește trei expoziții temporare de pictură. Așa că am renunțat la izolarea tâmpă în fața Netflixului și m-am dus să mă întâlnesc cu Creația. Voiam să văd dacă dau peste celălalt eu (doppelganger) .
Ruine, reflexii, jocul apropierii şi al îndepărtării, sub semnul transferului creativ şi al comuniunii. Este ceea ce ne propun artiştii Ioana Antoniu şi Radu Pulbere, care aduc în atenţia publicului lucrări de pictură cu o accentuată semnificaţie metafizică şi existențială.

foto: afișul expoziției Radu Pulbere & Ioana Antoniu la MAC 2021
Mi-am pus botoșei la intrare, m-am dezinfectat pe mâini, mi-a fost luată temperatura și am intrat într-un univers cumva tăcut, întrerupt de scârțâiala parchetului antic al Castelui Banffy, dar care îmi vorbea prin imagini vegetale, ruine antropomorfe și reflexii.
Încercând să mă scufund în creația celor doi soți m-am salutat cu un domn cu mască care îmi părea oarecum cunoscut dar, nu tocmai. Cum să ne mai recunoaștem unii pe alții cu fețele acoperite? E așa ciudată starea asta ce maschează toată musculatura feței și ascunde mimica care ne trădează imediat trăirile sufletului.
Era chiar profesorul Radu Pulbere. Venise parcă într-o doară să-și întrebe Creațiile cum se simt la Palat. Jurnalistic m-am activat imediat și am profitat de întâlnirea (sigur ne-întâmplătoare) pentru a-i lua un scurt interviu:
Radu Pulbere: Lucrările expuse aici sunt ale mele şi ale Ioanei Antoniu, soţia mea. Sunt din ultimii 2 ani de creaţie, adunate sub titlul generic de Doppelganger. Este un termen greu de tradus în limba română, pentru că e foarte specific, care se referă la un fel de geamăn al fiecăruia; o persoană care seamănă biologic, dar e diferită, pe care poţi sau nu avea şansa să o întâlneşti pe parcursul vieţii. În acest caz se referă la faptul că de o vreme, noi lucrăm în acelaşi timp simultan şi paralel: întâlnindu-ne, văzând ceea ce facem, despărţindu-ne şi apropiindu-ne ca şi teme, ca subiecte, ca preocupări.
Bogdan Roşca: La Ioana Antoniu vedem clar o recurenţă în privinţa temelor florale. Natura apare şi la dumneavoastră ca subiect pe trei tablouri, sunteţi în schimb mai preocupat de ruine.

foto: Profesorul Radu Pulbere în Galeria Muzeului de Artă din Cluj-Napoca
Radu Pulbere: Sigur că toate lucrurile acestea care vin din Antichitate au un fel de perfecţiune, o aşezare în afara timpului, o recontextualizare care înseamnă spaţiul contemporan, în care capătă de fapt o nouă voce, o nouă imagine, fiind aşezate în diverse ipostaze. Pe mine mă interesează aici într-un fel tema devenirii: modul în care lucrurile se transformă şi devin relevante pentru cineva în alt context. Am o lucrare cu titlul Chipul viitoarelor ruine, care aminteşte exact de transcenderea aceasta…
Bogdan Roşca: …între trecut şi prezent.
Radu Pulbere: Exact.
Bogdan Roşca: Lucrarea mea preferată e Serafimul. Ce îmi puteţi spune despre ea?
Radu Pulbere: Îmi pare foarte bine că aveţi o lucrare preferată. După cum am spus, imaginile antice apar şi dispar, toate sunt legate de modul în care evoluăm ca pictori. Serafimul chiar are ceva hieratic, în acelaşi timp ceva de reprezentare contemporană şi de nostalgie.
Bogdan Roşca: Cu toate că ochii nu sunt perfecţi.
Radu Pulbere: E un lucru care mă preocupă: momentul în care toate lucrurile se oglindesc, dar se schimbă prin intermediul a ceea ce folosesc ca ecran de reflexie.

foto: Lucrarea Serafim de Radu Pulbere
Bogdan Roşca: Apare şi tema oglinzilor în lucrările dumneavoastră…
Radu Pulbere: Oglinzile sunt un subiect foarte interesant; le întâlnim – fie că vrem, fie că nu – în multe medii care pot deveni elemente de reflexie. Asta chiar se întâmplă aici în muzeu. Poţi să ai de-a face cu lucrările îndeaproape, dar modul în care sunt iluminate schimbă aspectul şi realitatea lor de la un minut la altul, exact prin modul în care se oglindesc toate lucrurile pe care le aşezăm pe pânză.
Bogdan Roşca: A trecut un an de când majoritatea evenimentelor culturale au fost suspendate. Muzeele au fost când închise, când deschise. Cum aţi resimţit anul acesta pandemic?
Radu Pulbere: Recluziunea e ceva destul de natural pentru artişti. Faptul că trebuie să te retragi şi să munceşti în atelier ţine de un fel de disciplină obişnuită a profesiei. Din punctul acesta de vedere pandemia nu ne-a afectat; dimpotrivă, poate ne-a ajutat să fim mai prezenţi în atelier. Sigur că am simţit nevoia să facem expoziţia: era un moment în care s-au strâns lucrări şi am crezut că putem spune ceva semnificativ în legătură cu momentul acesta. Am fost lipsiţi de vernisaj, care e un moment social şi de comuniune dar, mă bizui pe faptul că vizitarea expoziţiilor se poate face în siguranţă. Îi invităm pe cât mai mulţi vizitatori la muzeu, mai ales că expoziţia rămâne deschisă încă o săptămână.
M-am despărțit de Radu Pubere cu un sentiment de bucurie și împăcare. De bucurie pentru că Muzeul e deschis, publicul e prezent chiar și fără vernisaj, iar artiștii nu stau. Fac ceea ce trebuie să facă: să ne împace pe noi în căutarea celuilalt individ identic cu noi pe care îl întâlnim zilnic printr-o reflexie fugară dintr-o oglindă sau o pictură.