Jurnal de jurat
Jazz in the Park Competition 204
Dacă îți place muzica, atunci un festival cu acces gratuit într-unul dintre cele mai frumoase parcuri ale unui oraș european este alegerea perfectă.
Știu, o să spuneți că citiți un alt articol care laudă organizatorii și face publicitate pentru un eveniment. Ei bine, nu! vreau însă să vă arăt ce experiență trăiesc eu atunci când mă întâlnesc cu muzica bună. Dacă e și jazz, sunt cel mai fericit pentru că atunci chiar fac ceea ce îmi place: ascult muzică live!
Nu mă ascund că sunt un meloman (mie nu-mi place cuvântul acesta) sau mai bine zis un colecționar și pasionat de muzică. De majoritatea stilurilor. Colecționez viniluri de jazz, hip-hop, clasică, pop, metal și mai nou m-a lovit damblaua cu lăutăreasca autentică.
Dar să revenim
Ediția din acest an a Jazz in the Park Competition m-a găsit așadar în postura de ascultător și, extraordinar lucru pentru mine, membru al juriului competiției. Sunt singurul din juriu care nu are pregătire muzicală academică. Teodor Pop de la Jazzybit, Elena Mândru sunt oameni cu școală muzicală în spate, Academie de Muzică… La fel și Horia Marc, Președintele juriului e și el absolvent de Academie chiar dacă acum reprezintă organizatorul în juriu. Și eu alături de ei! Probabil urechea mea a contat, anii de radio și sutele de discuri ascultate, multe dintre ele colecționate.
Avem de jurizat 13 trupe alese pe sprânceană din….246 de aplicații. 246! Un număr enorm pentru că, nu uitați vorbim de jazz, un stil muzical de nișă.
Cum a fost prima zi?
După o ședință tehnică pe terasa Collin’s Pub, un loc patronat de colegul meu de clasa Adrian Nicoară, Teo ne explică cum facem cu excelul de jurizare, cum dăm notele și cum formulele făcute de el (e informatician omul) ne dau la final clasamentul. Cool! Am scăpat de calcule. Râdem puțin cu Horia și Alin Vaida și ne îndreptăm spre parc.
Elena e preocupată să facă sound-check-ul pentru că urcă pe scenă seara de la ora 22. Teo ne explică modul în care funcționează codurile qr din festival pentru votul publicului. Eu văd târgul de viniluri pus la cale de Sugar și Jhu de la Melomelanj și m-am pierdut. Mii de discuri pe care le-aș duce acasă. Primesc primele recomandări de la David Sugar si simpaticii de la LazyHour (ce selecție bună au băieții ăștia din Oradea!). Spun că mă mai găndesc fiindcă trebuie să fiu atent cu bugetul pentru discuri care oricum nu va fi respectat. Așa că dacă ajungeți în parc și discurile sunt pasiunea voastră, bring some money! Că sigur o să-i spargeți pe muzică!
Fug să văd scena de vinil unde duminică de la ora 14.00 voi presta și eu o oră. Am un set pregătit cu chestii fresh.
La 17.40 începe concursul și treaba.
Prima trupă care urcă pe scenă e trio-ul lui Răzvan Cipcă. Un sound interesant marcat de chitara electrică a lu Răzvan care propune publicului un set de piese pentru muzica unor filme care nu au fost făcute încă. Interesant conceptul. Chitara lui și interpretarea mă duce rapid cu gândul la John Scofield. O melancolie care nu vrea să mai fie tristă și își revendică dreptul de a se bucura. Un fel de domnișoară cu toane, care e mai mult tristă dar știe că are dreptul să fie și bucuroasă sau exuberantă dar numai când are ea chef.
După, vine pe scenă un cvartet din Timișoara-Nonconformist Anthology.Uau! Clape, tobe , bass și Alexandru Ciocan la bass clarinet și clarinet! Faină chimia grupului, sound-ul viu și tehnica lui Alex. Sună bine de tot, electrizează publicul . Schimbări de ritm neașteptate soluri de tobe, de clarinet, clapele lui Lucas Kohl condimentează sunetele joase ale clarinetului. Alex ridică și un flaut cu care pune câteva triluri pe o piesă.
Seara de jurizare se încheie cu un trio german. Magro. N-am auzit de ei. Dar… rup scena! La figurat, evident pentru ca scena băieților de la Byron rezistă bine la furtuna ritmică a toboșarului. Un sunet superb care mi-l aduce cumva in față pe toboșarul lui Robert Glasper, Cris Dave o legendă pe care o urmăresc pentru a-mi demonstra de ce eu nu sunt un bun baterist, chiar dacă tobele îmi sunt la îndemână în mansardă. Absolut special concertul ce aduce pe scenă și un solist de hip-hop-Rapturous- care ridică publicul de pe pături și al cărui flow îmi amintește de Kendrick Lamar. No, cum ar zice ardeleanul, așa da! Eu personal sunt un mare admirator al lui Miles Davis. Este idolul meu și religia mea. Dar post bee-bop caut aceste fuziuni fresh și moderne pe care azi le găsesc în special pe scena londoneză. Iubesc hip-hop jazzul, fuziunile cu muzică tradițională afro, indie sau chiar arabă. E totul despre mix și surpriza de a auzi astfel de stiluri și uneori chiar instrumente asociate.
Fac două poze cu Magro și trupa lui, reușesc să-i smulg câteva cuvinte pentru un interviu ce-l voi publica pe podcastul Vibe&Jazz și fug la Corto Alto. Concertul de pe scena principală al englezilor e exact ce mă așteptam. Jazz modern și perfect. Stau și la Elena Mândru a cărui voce mă impresionează profund și plec spre casă luminat de cele auzite. Fantastică zi!
Sâmbătă de la trei o luăm de la capăt!
Jurnal de jurat, ziua a doua.
Există interpreți, muzicanți, muzicieni și Dumnezei
Am să încep astăzi, invers. Adică, aș vrea să încep cu finalul zilei a doua.
Nu sunt un mare fan al muzicii cubaneze. Nu rezonez cu acest stil și nici nu țin să fac pe hipsterul „vai adooor Buena Vista Social Club”. E o muzica happy, plăcută la audiție, care mișcă șoldurile tuturor domnișoarelor și ne duce cu gândul la o exotică viață cubaneză.
Aaaa, nu dați cu piatra că nu-s în categoria haterilor!
Muzical, simt că totul e bine pus la punct în ansamblul de 7-8 persoane, există niște tipare ritmate, repetitive, momente de climax și buuum(!), finalul piesei.
DAR
Ceea ce vezi pe scenă la un astfel de concert e o mică reuniune a unor Dumnezei ai artei interpretative. Nu știu dacă există un cuvânt care să exprime mai mult, dar aleg virtuozitate. Adică mi-ar trebuie o expresie, un cuvânt care ar exprima ceva mai mult decât „bun cunoscător alt tehnicii interpretative instrumentale”. Întelegeți, nu?
Muzicienii lui Roberto Fonseca sunt acei Dumnezei care se nasc cu instrumentul în mână. Sunt atât de buni încât atunci când îi vezi în momentele de solo ai impresia că defilează prin fața ta toți instrumentiștii pe care i-ai auzit vreodată. Așa am simțit eu aseară când i-am auzit pe cei trei suflători cu porecle pompoase de genul ‘El Nino”, am auzit solorile de percuție și tobe și groove-ul basistului. Mr Fonseca a fost fenomenal pe părțile de improvizație și ca MC pentru un public primitor.
Bun, concursul. Cum a fost?
Destul de dificil. De ce? Pentru că am stat cu urechea pe cinci trupe foarte diferite. Diferite ca stil, calități personale, compoziție,mesaj.
Am început cu o trupă din Olanda care ar fi trebuit să cânte în prima zi. Chief’s Condition este un cvintet modern cu un sound ancorat serios în jazz-ul contemporan. Bună interpretarea, îmi place cum sună dar parcă cei cinci nu se prea ascultau. Chiar m-am întrebat dacă bateristul are monitor. Mergea bine dar cumva nu era tot timpul în același flow. Când clapa era soft, el era hard.
După, vin pe secnă niște copii. Pur și implu copii. Bateristul are 14 ani, basistul 19, pianista 16. Din Ucraina sunt Jazz Family Trio „Shekband”. Încep să cânte și brusc mă lovește un sentiment: Esbjorn Svensson și Bernardo Sassetti sunt vii! Nu au murit tragic în accidente stupide, ci sunt acolo pe scenă. Și Bill Evans! Toți! Anna, piansita ridică pe o piesă o harpă mai mică decât cea de la Filarmonică. Uimește publicul cu acorduri de jazz cântate pe instrumentul preferat de Zeus. Dacă acești copii, care by the way sunt frați, cântă așa la 14, 16 ani, la 30 cum vor cânta?
Vine momentul „așezaților”. Un qvintet norvegian al trompetistului Lyder Roed. Un tip blond cu un look de Chet Baker care stă în față alături de fratele său care cântă la saxofon. Mi-am amintit brusc de ce îl iubesc pe Miles Davis. O trompetă pe scenă pur și simplu schimbă focusul pe scenă. Sunt buni, studiați și compozițiile lui Lyder sunt ce trebuie. Aplauzele curg, Roed stă în lateral pe solourile excelente și cursive la pian.
Îi iau un interviu pentru Vibe&Jazz lui Lyder și evident constat că ne închinăm la aceeași icoană-Miles Davis. O prind pentru câteva cuvinte și pe Anna care timidă îmi spune și ea de același Miles, de Evans și de Monk. Mă uit peste umăr și am impresia că fantoma lui Miles zâmbește smecherește la Jazz in the Park Competition.
În pauză, fac poze pentru site și mă joc cu un buldog englez simpatic foc care îmi pasează două mingi deodată. Mă bucur de atmosfera relaxată din festival unde oamenii stau relaxați pe pături și se bucura de umbra parcului, o băutură rece și muzică.
Sobconscious Trio e un trio feminim stabilit în Italia format dintr-o italiancă la tobe, o bulgăroaică la bass și o taiwaneză la pian și voce. Jur că m-am gândit să vând tobele din mansardă când am văzut cum bate o domnișoară dar le păstrez pentru Luca, fiul meu, care zguduie casa cu ritmuri de metal. Pur și simplu intimidantă italianca la tobe. Trio-ul e introvertit, pianista stă cu spatele la public și se lansează în niște piese scrise de ele, cumva pentru ele. Sunt închise publicului, cântă bine tehnic dar pierd, parcă, legătura cu oamenii din parc. Sunt în lumea lor.
Încheiem seara de jurizare cu Anna Haus. Vine fără baterist care a rămas între două avioane. Se urcă pe scenă cu o chitară electrică alături de un basist și cântă cu vocea niște piese jazzy/pop/indie. Se simte lipsa bateristului. Pe două piese se așează la tobe Magro, liderul trupei din prima seară care bate standard și curat fără chimia necesară unui trio. Nu sună neaparat rău dar pe mine nu mă prinde. Anna e draguță cu înfățișarea ei de punkeriță, vorbește cu publicul și smulge câteva aplauze.
Închei ziua la o poveste cu câțiva prieteni. Sticla de Purcari e goală pe masă iar eu îmi simt capul plin de sunete. Sunt fericit și zâmbesc în sinea mea. Da, asta e ceea ce îmi place! Să fiu în mijlocul muzicii. Mă duc să mă întâlnesc cu Dumnezeii lui Roberto Fonseca.
Azi de la 14.00 pun muzică pe vinyl stage. Abia aștept!
Ne auzim mâine!
E luni și mă resimt după cele trei zile de concurs. Dar trebuie să scriu ceva despre ultima zi de la Jazz in the Park Competition și câștigători.
Așa că, în biroul meu cu aer condiționat defect mă apuc să va povestesc cum a decurs ultima zi.
În primul rând am fost foarte bucuros să pun muzică de pe viniluri la scena dedicată. Am avut un slot de o oră de la 14 la 15 în afara timpului dedicat jurizării care începea la 15.40. Am ajuns devreme și m-am simțit fericit ca un copil când am dat drumul la niște piese hip-hop jazz cu Dr Dundee, Blitz the Ambasador, Ms. Lauren Hill, Madlib și alții. N-am prea avut public pentru că, nah, era devreme, dar am cules câteva aprecieri la fața locului. Vreo două domnișoare din Iarmaroc dansau ușor.
Cald, foarte cald. Chiar dacă parcul ne ascundea de razele de soare era muult mai cald față de celelalte zile. Berea rece nu m-a ajutat
A fost cea mai grea zi de arbitraj. Am avut cinci trupe care pur și simplu ne-au bucurat și ne-au pus pe gânduri. Aveam deja după primele două zile un top intermediar dar, știam că nu va rămâne în picioare. Erau nume interesante în față așa că trebuia să alegem la final „codița de la cireașa de pe tort”. Uite Teo, te-am citat!
Primii au fost Abel Marton Nagy’s Cosmos Band. Fraaaate! Un fel de punk jazz cu rifuri de chitară, o vocalistă energică și un clăpar care aveam impresia că rupe instrumentul în două. Nu am fost chiar în mood-ul potrivit pentru stilul lor. Dar remarcăm prestația bateristului.
După, pe scenă se urcă trio-ul lui Zouratie Kone. Baterist, basist și instrumente africane. Sună mega mișto. Lumea dansează pe ritmurile africane cu o notă de jazz. Basistul fenomenal, duce goove-ul trupei excelent. E ca atunci când ceri un cocktail cu un nume bizar și băutura se dovedește a fi foartebună și te miră ideea barmanului de a asocia diverse lichide. Yamiii! Basistul mă interesează maxim, mă duc să vorbesc cu el în back-stage. Tipul, pe nume Brice Ndjana e foarte modest și-mi spune că tot ce-am auzit a învățat singur fiindcă nu sunt școli de muzică acolo de unde e el. Incredibil! Atât de bine cânta încât cred că și Marcus Miller l-ar fi remarcat. Brice avea să câștige la final un premiu pentru interpretare.
Vine Kitty pe scena. O trupă din Scoția a vocalistei cu același nume. Amy! Amy Whinehouse spun toți prin jur. Cântă bine, tristă uneori (depresiv, așa) apoi bagă vreo două piese energice despre iubire, vorbește cu publicul să afle dacă au fost vreodată îndrăgostiți, știți voi de astea de fete… O notăm pentru interpretare.
Căldura e mare în continuare, evantaiele se învărt în jur, lumea stă tolănită la umbră până urcă pe scenă Daoud (trompetă) cu trupa sa. Veniți tocmai de la Montreux Jazz Festival.
Cântă de rupe. Cel mai actual jazz de până acum. O combinație de pasaje rapide, ritmate, dure întretăiate de trompeta care-i calmează. Seamănă puțin cu Erik Trufaz dar e mai rapid pe fazele colective și cumva mai aspru. Reacția publicului vine instantaneu. Oamenii se ridică, danseză intră în joc. În juriu, ne uităm unii la alții și știm că avem un câștigător.
Ultimul vine pe scenă cvartetul lui David Luca. Un pianist autodidact, foarte tânăr de aici din Cluj. Cu Marc Pocola la tobe (P.S. mie îmi place mult de Marc). Au un trompetist și un basist cu ei. Cântă standards. Oooo, ce greșeală. Sună bine dar problema cu piesele lui Parker e că toată lumea le știe și e foarte ușor ca juriu să-ți dai seama dacă trupă cântă bine sau nu. Mi-e drag de ei și-mi vine inima la loc atunci când propun compozițiile lor. Juriul decide imediat că David merită o mențiune a juriului. Este atât talent și viitor în el, încât mesajul nostru de încurajare trebuia să ajungă la el.
Gata concursul.
Juriul deliberează și urmează festivitatea de premiere. Nu vă plictisesc cu premiile, pun lista mai jos.
Mă urc pe scenă ca un rock star (pardon jazz star), fac cu mâna artistic și mă strâmb (evident) în pozele făcute de Luca.
Înmânăm trofeele. Aleg să-i dau lui Magro (premiul trei) și Anei trofeul pentru interpretare la pian (ucraineanca de 16 ani care a cântat cu frații ei). Mă bucur pentru ea și sper să aibă un viitor minunat ca muzician. În cazul ei asta depinde de mulți factori, printre care se numără și cretinismul lui Putin.
Facem poze pe scenă și ciocnim un par de șampanie.
E gata.
Mă duc la Melomelanj și la LazyHour să plătesc și să iau discurile rezervate cu „mă mai gândesc” în prima seara. Asta e, niciodată nu-s prea multe discuri…
Plec din parc fericit și mulțumit. Chiar sunt un norocos că am făcut ce-mi place. Că am fost în mijlocul muzicii. Că am avut ocazia să dezbat muzical cu Teodor Pop (JazzyBIT), Elena Mândru și Horea Marc.
Mulțumesc Alin Vaida pentru oportunitate. A fost SUPER!
Uită și lista câștigătorilor:
Locul întăi: DAOUD-Franța
Locul al doilea : LYDER RØED QUINTET-Norvegia
Locul al treilea: MAGRO-Germania
Cea mai bună trupă românească :Nonconformist Anthology
Premiul publicului: Zuratie Kone trio
Cea mai bună compoziție : Jazz Family trio Shekband
Cel mai bun interpret : bass Brice Ndjana
Cel mai bun interpret: pian Anna Shekera
Cel mai bun interpret: tobe Raffael Auer
Cel mai bun interpret: clarinet Alexandru Ciocan
Mențiunea specială a Juriului: David Luca Quartet