Mă ce dragi mi-s taxiştii…
Să mă iertaţi dar astăzi mi-am reamintit de ce urăsc taximetriştii. Nu pe toţi. Doar pe cei care:
-vor să vireze la dreapta de pe banda a doua sau a treia peste rând;
-întorc în mijlocul bulevardului peste linia dublă continuă;
-parchează după bunul plac, în general la dublaj, blocând o bandă de circulaţie;
-fumează şi aruncă mucurile pe geam;
-claxonează la două milisecunde după ce semaforul trece pe culoarea verde;
-blochează intersecţiile forţând pe culoarea galbenă a semaforului.
Şi lista ar putea continua.
Dacă aş lucra la Poliţia Rutieră într-o lună numărul taximetriştilor care ar rămâne în trafic s-ar înjumătăţi. Sunt unii cărora le-aş rupe în faţă carnetul de şofer şi autorizaţia de taxi. Problema e că încă nu s-a găsit persoana care să facă ordine. Mă ofer voluntar! Am să aplic modelul parizian: autorizaţiile de taxi se achiziţionează pe zone şi încălcarea codului de conduită şi a regulilor de circulaţie duce automat la pierderea dreptului de a mai practica această meserie. Pentru totdeauna. Motivul e simplu: sunt sute de cereri pentru astfel de autorizaţii dar ele se acordă doar când numărul practicanţilor este incomplet. Şi şmecherii nu au ce căuta în ecuaţie pentru că ele nu sunt transmisibile. La noi parcă nu-i vede nimeni. Mai mult, nu fac decât ca această lume să fie un loc mai urât, după modelul nesimţiţilor care se bagă în faţă la rând.
Îmi plac însă taximetriştii veterani, care conduc normal, răspund la salut, se îmbracă civilizat şi nu le este lene să deschidă portbagajul sau o uşă când clientul lor are o vârstă respectabilă. Din păcate, aceştia sunt pe cale de dispariţie.
