Bogdan Rosca

Aseară am fost la un concert al prietenului Lucian Ban.

Un concert solo pian cu piese de Paul Bley. Pentru cine nu știe, Paul Bley a fost un pianist de jazz care a mizat puternic pe pauză în jazz și a deschis practic o nouă linie de evoluție a pianiștilor de jazz. Multe nume mari active încă pe scena mondială au fost influențate de el. Keith Jarreth? Cu siguranță.

Încercam să deslușesc liniile melodice, contrapunctele și izbucnirile uneori furioase ale pieselor lui Bley în timp ce îl priveam de aprope pe Lucian. Gândul îmi zbura spre tot felul de lucruri până când am reușit cumva să aterizez pe aceleași lungimi de undă cu ceea ce urechile mele receptau și creierul interpreta.

În ultimele săptămâni cred că am adunat foarte multe…Da știu se cheamă stres.

Nu există o rețetă general valabilă să scapi de stres, să le lași toate departe. Așa-i?

În ceea ce mă privește mi-am dat seama că am nevoie de foarte puțin ca să mă adun. Suntem făcuți din pământ și praf de stele. Uneori pământul ne acoperă și parcă steaua din noi nu mai strălucește. Eu unul nu am nevoie de multe pentru a da pământul deoparte. Puțin jazz, prieteni ca Lucian care te sună din New York să îți spună că vin  să cânte la Cluj și, da, poate un pahar de vin.

Nu îmi încalc principiul care nu mă lasă să beau un pahar când conduc, așa că aseară după ce am parcat mașina am deschis o minunată sticlă de Toro de Piedra de la ReWine. Fantastic! Un fel de Paul Bley închis în arome puternice și  mângâiat de soarele din Chile. 

Și cum jazz-ul nu e tot la fel, mi-am propus ca următoarea dată să încerc ceva din Moldova. Nu sunt mare cunoscător, recunosc, dar umblă vorba că frații de peste Prut se pricep la vinuri. Deja mă uit aici pentru o comandă de Crăciun…